Dar e nevoie de mai mult de spus/ scris. Fericirea, daca ma intreaba pe mine cineva, este o utopie. Mai ales ca fiecare si-o defineste in mod propriu si personal. Toata lumea face tot ce crede de cuviinta sa se simta fericit, sau cel putin, cat mai aproape de aceasta. (Asta daca ii ignoram pe cei ce se autosaboteaza – probabil fiecare om are perioade cand isi cladeste acea puscarie de nemultumiri si tristeti: atat ca unii nu mai ies din ea, din pacate). Iar daca spunem ca ne straduim sa atingem fericirea si incercam sa o cladim caramida cu caramida inseamna ca practic o alcatuim din asa-numitele mici bucurii ale vietii.
Ceea ce e nice la faza asta este ca nu este neaparat ca aceste bucurii sa tragi tu de ele, adica sa fii tu optimist, si tot tacamul, nu, ci ca miciile bucurii ce-ti alcatuiesc fericirea au multe sanse sa vina din partea celor de langa tine.
E, si cand cei de langa tine te iau prin surprindere e absolut minunat. Atunci stii ca esti iubit. Iar a te simti iubit, din punctul meu de vedere, e chiar mai inaltator decat a iubi. (Bine, as zice ca e mai mult vorba de reciprocitatea sentimentelor.) Iar cand dovezile de iubire sunt ferme si clare, si eventual si dese, incepi sa te intrebi ce-ai facut ca sa meriti. Si cand iti dai seama ca doar ai fost tu si doar ai iubit asa cum stii, poate doar tu, adica nu te-ai dat peste cap, e uimitor. Sau poate cel de langa tine are sufletul prea mare. :) Si poate ar trebui sa te dai peste cap (cel putin din cand in cand). Asta daca mai vrei surprize-surprize care sa-ti incante simturile. ;)
P.S.: Yeap, he did something.
Raiul meu beteag de pe alt meleag 